Știu ce-o să spuneți. Ce caută vaca printre aceste peisaje minunate surprinse de Cristian. Ei bine, să știți că poate nu e tocmai întâmplător. Semnificații pot fi multiple. Spre exemplu, faptul că e a 7-a poză poate să ne ducă cu gandul la ziua a 7-a, adică duminică, adică azi. Sau, poate cronologic vorbind să fie a 7-a din seria de mai jos. Poate că orientarea ei între cadrul cu acea colină (poza 2) și cadrul cu copacii (poza 12) așează geografic vaca, ca și animal, în zona de deal, între pajiște și pădure.

Totuși, eu m-aș axa mai mult pe ceea ce vrea să transmită respectiva vacă, mai mult decât poziția sa strategică in șirul celor 14 poze. Dacă o privești direct in ochi, ochii aceia triști par să spună o poveste. O poveste pe care doar o vacă o poate spune. O poveste de dragoste față de pământ, de dor față de iarbă, o poveste cu suișuri și coborâșuri (la deal, la vale), o poveste din care cu toții putem învăța ceva. E o poveste mută din păcate, pentru că vacile nu pot vorbi.

Sunt nebun, știu. Dar nu mai nebun decât vacile nebune. Și iar am ajuns la vaci. Apropo, știți bancul cu cele 2 vaci nebune ?

“2 vaci nebune taiau un cub de petrol intr-un bec.
Deodata vine o jumatate de crocodil si intreaba:
-Cat e ceasul?
O vaca scoate un termometru din buzunar si zice:
-Nu-ti arunca morcovii-n tramvai ca bicicleta nu-i a ta!”

Vă invit așadar să descoperiți semnificația vacii între cele 14 poze. Pentru că trebuie să fie o semnificatie, nu-i asa, altfel aș ridica serioase semne de întrebare asupra intelectului personal. Nu e ca și cum aș fi compus un intreg post în care să mă aberez în continuu preț de 310 de cuvinte cu nici un sens nicidecum. Nu e ca și cum mi-era dor să fac asta.

Îmi place fumul lăsat de hornul unei case. Dintr-un oarecare motiv mă liniștește. Îmi imaginez mereu o poză simplă cu o casă pe un câmp, cu hornul fumegând. Mă liniștește și mă calmează. Mă încălzește parcă, probabil la gândul căldurii din casă, la gândul că sunt oameni acolo, familii care se întrețin.

Nu îmi place fumul negru de arsură. Îmi aduce aminte de un incendiu pe care l-am prins când eram mic, când coboram în fugă scările blocului fără să văd nimic în jur pentru că peste tot era doar fum. Eram terorizat cred, așa țin minte.

Mă enervează fumul de țigară. Aproape oriunde ies în oraș se fumează, mă intorc acasă mirosind doar a fum, nici vorbă de parfum. Îmi las hainele la aerisit știind că va dura cel puțin două zile ca să iasă fumul din ele cât de cât. Fac un duș dar tot mi se pare că mai miros încât ajung să-mi spăl si nările crezând că părul din nas e îmbibat în fum. Răgușesc de la atâta fum inhalat pasiv. Trăiască nefumătorii!

Mă irita fumurile. Știți voi, aka fițele. Nu-mi plac persoanele fițoase, in special fetele. Cred că e de-a dreptul dezgustător. Îmi vine să le pleznesc. Îmi pare bine că nu am astfel de persoane printre prieteni.

Mă amețesc fumurile de mașină. În special cele de la dacii de-acelea vechi, care miros a benzină nearsă. Mereu am probleme de sincronizare între întâlnirea unei astfel de mașini, si apăsarea butonului de recirculare a aerului din habitaclu. Trăiască remat-ul!

Îmi plac geamurile fumurii. Mi se par puțin perverse pentru că poți să faci chestii înăuntru, fără să te vadă alții. Hmm.

N-am mai ieșit de mult din casă cu gândul clar de a face poze, cu o idee in minte, cu entuziastm și nerăbdare. Dovadă și raritatea posturilor din ultima vreme, fapt care îmi este reamintit constant. Nu mi-a plăcut niciodată să scriu pentru ca așa trebuie. Ca să umplu pagini, ca să mai bifez niște zile în calendar. Cred că posturile in care sunt regăsit cu adevarat sunt cele care vin din pură inițiativă proprie. Declanșate ori de câte un sentiment, ori de câte ceva ce observ in viața de zi cu zi, de evenimente sau orice altceva ce îmi intersectează firul vieții și pentru care cred că am ceva de spus. Nu îmi place să îmi dau cu părerea, nu îmi place să vorbesc degeaba, nu îmi place să copiez ideile altora … dacă scriu ceva scriu din suflet deci automat e original și scriu cu convingere deci înseamnă ceva pentru mine. Am anumite standarde atât la fotografii cât și la texte, sub care mi le păstrez doar pentru mine (pe facebook am standarde mult mai mici ). Petrec și ore în șir pentru ceea ce compun, nu mi-e tot timpul ușor (45 min până aici), pentru că vreau să placă, vreau să creez o imagine de “da Cristian, te regăsesc în aceste texte….”, și dacă reușesc asta atunci sunt cel mai mulțumit. Uneori mi se pare că e singurul lucru care contează. Împart multe. Grijă cu ele.

In cazul de față avem o vedere panoramică asupra Petreștiului (satul bunicilor) și Sebeșului (orașul meu natal). Am reușit in mare parte cam ceea ce îmi propusesem, am îndurat puțin frig și un mârâit de câine, dar a meritat. Am mai multe cadre, toate la timpul lor.