« Transalpina   |   Cu bicicleta pe vf. Omu »

Canionul 7 scari

Calatorie — Cristian Bîscă on July 31, 2011 at 1:40 pm

Am inceput sa caut destinatii de weekend, asa, pentru a mai rupe plictiseala, pentru a-mi metine mintea clara, pentru pace, pentru liniste, pentru aer curat. Petrec deci ore in sir cautand destinatii care se pot parcurge intr-o zi, plecat dimineata si intors seara in cel mai rau caz. Sambata asta am dat din greseala peste o veche idee de calatorie. Canionul 7 scari, de langa Brasov. Am cautat impresii, poze, timpi de parcurgere, mi-am facut niste calcule si am pornit la drum pe la ora 13:30 din Bucuresti.
Am ajuns la 16:30 in parcarea de langa bariera de unde incepe calatoria pe jos. 3 ore pentru aproximativ 150 km, destul de ok pentru valea prahovei. M-am declarat multumit de timp si de faptul ca nu am ramas fara benzina pe drum (am mers 10km cu 0 estimat pe bord din cauza unei mici erori de calcul de distanta pana la benzinarie, am avut ceva emotii 🙂 ), mi-am luat haina la brau, aparatul foto pe dupa cap si tocul pentru obiectivul wide pe centura si am pornit la drum. Dupa un traseu gasit pe net parcurs de anumiti indivizi, urma sa parcurg aproximativ 3 ore jumate dus-intors. Sa vedem.

Am verificat harta de la bariera, am gasit traseul, tineam minte din ce am citit (mai tarziu se va dovedi ca tineam minte aiurea) ca se incepe traseul pe banda rosie, apoi se intoarce pe banda galbena. Ceea ce harta mi-a confirmat ca e posibil asa ca am pornit pe rosu.

Am urcat, am gafait, mi-am blestemat rezistenta inexistenta, am facut pauze dese, dar am continuat. M-am simtit bine, ca intotdeauna dupa efort fizic, oxigenat, plin de viata (inca. abia incepusem). Majoritatea timpului eram singur prin padure, atent la fiecare miscare, mereu mi se parea cate un zgomot ciudat, ma intrebam daca sunt ursi prin acele locuri … asa, putina teama combinata cu curiozitate si nu in ultimul rand o liniste relaxanta … frumos. Din cand in cand mai vedeam turisti care coborau. Mi se parea putin ciudat, ca nici unul nu urca in urma mea. La un moment dat am zis ca hai sa citesc din nou articolul despre traseul acelor indivizi mai sus pomeniti (mi l-am salvat in telefon). Cand colo ce sa vad, se urca pe galben se coboara pe rosu!!! (tineti minte asta daca vreodata o sa vreti sa vizitati). Asta nu ca ar fi mare problema de timp sau altceva, dar, daca urci pe galben cobori pe rosu, urci cele 7 scari (una dintre ele avand 12m!). Invers, le cobori, evident, iar daca esti unul cu rau de inaltime ca si mine o sa ajungi sa injuri in gura mare in mijlocul padurii si sa te gandesti ca de ce naiba nu ai citit mai bine inainte sa urci. Na, asta e. Eram deja dupa o ora si ceva de mers, n-aveam nici o intentie sa ma intorc. Am luat-o inainte.

Dupa o ora jumate de mers am ajuns la confirmarea faptului ca nu merg degeaba si ca sunt pe directia buna. Am luat-o pe albastru (care e un traseu intermediar intre galben si rosu) spre 7 scari si spre prapastia ursului. In acel moment ai 3 posibilitati. Ori cobori prin prapastie (exista traseu, nu stiu cat de accesibil e dar dupa nume …) si daca faci asta pierzi scarile, ori cobori prin 7 scari, ori ocolesti toate acestea pe un traseu mai accesibil. Eu venisem pentru 7 scari asa ca am urmat galbenul care intre timp aparuse.

Ajunsesem la prima scara. Deja nu mai eram sigur. Ma gandeam ca trebuie sa le cobor si acum o vad pe asta ca urca, iar din ce se vedea in fata nu era nimic clar. Am zis ok, 5 trepte, inceput bun. Incepuse sa se prefigureze canionul. Stancile veneau tot mai aproape de tine, apa curgea tot mai rapid. Urmase insa sa constat ca aveam dreptate. Incepeam sa cobor. Incepeam sa am emotii.

Am dat si de prima scara mai serioasa. Avea vreo 5 metrii si deja mi se zburlise parul pe maini. Imi ziceam in continuu sa nu ma uit in jos, dar unde naibii sa ma uit ca doar trebuia sa cobor. Am luat-o cu grija, cu fata spre trepte pasind incet pe fiecare si tinandu-ma bine de margini. Anumite trepte lipseau ceea ce nu facea lucrurile mai usoare. In sfarsit am reusit sa cobor prima scara si prindeam putin curaj. Nu era chiar asa grav.

Da de unde. Cand am ajuns jos si m-am uitat in jur m-a trecut un fior rece prin tot corpul. Eram singur intre niste stanci de zeci de metrii inaltime, aveam vreo 2,3 metrii de spatiu intre ele (bine ca nu sunt claustrofobic), nici tipenie de om la vale sau la deal, iar apa curgea cu viteza in stanga mea facand un zgomot care contribuia la o atmosfera de film de supravietuire in salbaticie. Chiar ma gandeam pentru ca imi era sete si imi amintisem de un episod de-al lui Bear in care zicea sa bei apa din zona in care curge cel mai rapid, pt ca acolo e cea mai curata 🙂 Ceea ce am si facut, si am tras putin aer in piept incercand sa-mi fac putin curaj. Gandul s-a pierdut imediat insa pentru ca urmase un pod lung cu trepte lipsa si cu o scara enorma la capatul sau. Citisem despre asta si de ea imi era frica tot traseul. Tineam minte ca are 15m (ceea ce am aflat mai tarziu ca e fals, are doar 12) si ma gandeam ca o sa reusesc sa o urc pana la urma, dar nu m-am gandit niciodata ca o sa fiu nevoit sa o cobor. Sigur, pentru multi e o nimica toata, dar pentru cineva ca mine, care are rau de inaltime, 12m e muuult.

N-am avut de ales. Era ori sa cobor ori sa ma intorc tot drumul. Si asta e cel mai puternic motivant. Asa ca mi-am luat inima-n dinti si am inceput sa cobor. Ma tineam inclestat cu toata puterea de barele laterale si incercam sa pasesc exact cu mijlocul bocancului pe treapta, pt ca erau ude si alunecoase iar picioarele imi tremurau necontrolat. Cred ca a fost una din cele mai infricosatoare aventuri pe care le-am avut pe munte, probabil ar fi fost intrecuta doar de o intalnire cu ursul, oricum, asa mi s-a parut. Am ajuns jos in vreo 2 minute, dupa multe intrebari in sinea mea cum ca mai sunt multe trepte!?  Oricum, am reusit sa cobor in ciuda fricii. Imi tremurau inca picioarele, abia imi mai simteam mainile cat de tare le incordasem, dar in schimb se instalase deja linistea. Cred ca nu o sa uit niciodata sentimentul creat. Atat frica, cat si acea singuratate deplina in mijlocul naturii, e un sentiment extrem de interesant. Am continuat deci cu pozele, acum ca eram cu picioarele pe pamant.

Cred ca a mai urmat o scara, sau doua, deja o nimica toata fata de ce trecusem. Incepusem sa admir peisajul in timp ce inainte se prefigura iesirea din canion. Treceam parca de la intuneric spre lumina, si la figurat si la propriu, pt ca era foarte intunecat inauntru (aveam nevoie de iso 1600). Deja podurile incepeau sa fie placate cu bucati mai noi de lemn astfel incat le-am trecut la pas normal.

Ultima scara. Destul de inalta si ea insa la momentul asta nu mai conta deloc. Am coborat-o cred chiar cu un picior dupa altul. Deja ma gandeam la cat timp mai am pana sa ajung la masina (imi calculasem sa fiu acolo pana la 8). Deasupra ultimei scari sade un indicator care zice: “Canionul este impracticabil. Folositi traseul de ocolire”. Bine ca pe partea cealalta nu ati pus nimic. Nu serios, chiar bine, ca altfel poate nu ma aventuram. Asa a fost o experienta cu adevarat inedita, pe care sunt sigur ca o sa o tin minte toata viata. Tineti minte insa, intotdeauna: galben, albastru, rosu. Niciodata invers! 🙂

La iesirea din canion sunt alte indicatoare care imi spuneau ca mai am o ora pana la bariera. Am facut 45 de minute si am ajuns la 19:30 inapoi la masina. Deci am parcurs traseul in aproximativ 3 ore (cu jumatate de ora mai bine decat cei despre care citisem pe net, sunt tare, nu ? :)) ). Eram rupt de oboseala, putin infrigurat, eram in tricou pt ca in haina transpiram prea tare, dar multumit de drumetie si cu inca ceva planuri pentru acea zi.

Ma gandeam ca nu e nimic mai bine dupa un astfel de drum decat o sauna si o baie fierbinte in aer liber. Si cum eram langa Brasov era clar: Paradisul acvatic. La 8 am fost acolo, desigur, planuisem asta inca de acasa si aveam tot ce trebuie, asa ca 2 ore pana au inchis m-am delectat cu bai de 38 de grade privind asfintitul intr-o parte si fagarasul in cealalta, in tot acest timp respirand aer curat de depresiune. M-am delectat cu sauna turceasca cu aburi, alternata cu baie in bazinul normal la 32 de grade, apoi la grota, cu luminite si poze relaxante proiectate pe tavan in timp ce stateai pe spate in apa fierbinte, putina gheata la iesire asa pe umeri si pe piept, din nou bazin racoros, apoi sauna cu eucalipt, bazin racoros si apoi la final din nou in bazinul fierbinte exterior. A fost … paradis :).

Am ajuns la 2:00 acasa obosit dar nu extenuat,  dupa o zi lunga si un efort destul de mare dar binefacator. Mi-am pus si corpul la treaba, m-am si relaxat, mi-am lipezit mintea de gandurile rele si totodata nu le-am uitat pe cele bune ….





« Transalpina   |   Cu bicicleta pe vf. Omu »
  Canionul 7 scari »

Transalpina

Calatorie — Cristian Bîscă on July 18, 2011 at 11:01 pm

Cea mai inalta sosea din Romania, care urca pana la 2145 m, pana acum cativa ani accesibila doar celor cu masini de teren, sau motociclistilor, acum e asfaltata in proportie de 98%. Ceea ce inseamna ca si cea mai comoda persoana se poate urca in a sa masina, fie ea si un bmw cu garda joasa, si vizita in deplin confort, una din cele mai spectaculoase locatii de la noi din tara. Ceea ce am facut si eu (exceptie partea cu bmw-ul ca na …). O parte din ce am vazut am si pozat, dar recunosc faptul ca ce a fost mai frumos mi-a scapat, pentru ca nu m-am incumetat sa-mi las masina in acele parti. Soseaua este pe alocuri foarte ingusta, fara posibilitati de parcare de orice fel, asa ca daca vrei sa ajungi pe cele mai inalte portiuni pentru a poza ceva, trebuie sa o iei pe jos. Ceea ce evident a fost putin cam mult pentru comoditatea mea, asa ca va trebui sa va multumiti cu cadrele de mai jos. Sau sa va urcati in masina si sa vedeti cu ochii vostrii, pentru ca merita. Thumbs up pentru cei care au facut posibila asfaltarea. Uite ca incet incet se mai face cate ceva frumos si in tara asta. Trebuie doar sa cautam bine, si desigur, sa avem rabdare, multa.

Mai multe detalii pe transalpina.biz





  Canionul 7 scari »
cialis




© 2006 - 2012 All rights reserved | Cristian Bîscă – bits of photography