N-am mai ieșit de mult din casă cu gândul clar de a face poze, cu o idee in minte, cu entuziastm și nerăbdare. Dovadă și raritatea posturilor din ultima vreme, fapt care îmi este reamintit constant. Nu mi-a plăcut niciodată să scriu pentru ca așa trebuie. Ca să umplu pagini, ca să mai bifez niște zile în calendar. Cred că posturile in care sunt regăsit cu adevarat sunt cele care vin din pură inițiativă proprie. Declanșate ori de câte un sentiment, ori de câte ceva ce observ in viața de zi cu zi, de evenimente sau orice altceva ce îmi intersectează firul vieții și pentru care cred că am ceva de spus. Nu îmi place să îmi dau cu părerea, nu îmi place să vorbesc degeaba, nu îmi place să copiez ideile altora … dacă scriu ceva scriu din suflet deci automat e original și scriu cu convingere deci înseamnă ceva pentru mine. Am anumite standarde atât la fotografii cât și la texte, sub care mi le păstrez doar pentru mine (pe facebook am standarde mult mai mici ). Petrec și ore în șir pentru ceea ce compun, nu mi-e tot timpul ușor (45 min până aici), pentru că vreau să placă, vreau să creez o imagine de “da Cristian, te regăsesc în aceste texte….”, și dacă reușesc asta atunci sunt cel mai mulțumit. Uneori mi se pare că e singurul lucru care contează. Împart multe. Grijă cu ele.

In cazul de față avem o vedere panoramică asupra Petreștiului (satul bunicilor) și Sebeșului (orașul meu natal). Am reușit in mare parte cam ceea ce îmi propusesem, am îndurat puțin frig și un mârâit de câine, dar a meritat. Am mai multe cadre, toate la timpul lor.