« Rock ‘n’ Roll   |   Undeva in zare, e acasă. »

Avionul de dimineață

General — Cristian Bîscă on October 17, 2011 at 12:33 am

O dată la câteva săptămâni mă trezesc la 4:45, mănânc puțin și ies din casă la 5:30 ca să fiu la 6 la Victoriei să iau 783-ul spre aeroport. Ajung mereu printre ultimii și doamna de la check-in mă roagă ca data viitoare sa încerc să vin mai devreme, ceea ce promit fără să clipesc și mă reped spre controlul de securitate. După ce îl trec mai apuc să stau maxim 10 minute pe scaun după care urmează îmbarcarea. Totul până in acel moment e un chin. Trezitul cu noaptea în cap, “alergatul” după autobuz pe jumătate treaz, coada de la check-in, controlul … totul descrie o dimineață proastă. Până în momentul când urc în autobuzul care duce spre avion. De-acolo intră așa o stare de confort, de relaxare. Încep să admir peisajul, răsăritul printre avioane daca am noroc, avioanele în sine decolând, aterizând, sau doar pregătindu-se, elicile mari ale atr-ului ce mă așteaptă, stewardesele (glumesc, merg cu tarom … ). Apoi urmează o oră de liniște (psihică, pt. că auditiv vorbind e un zgomot infernal continuu). Zbor la Cluj. Aterizarea întrerupe liniștea, urmată de un “am scăpat și de data asta”, și de drumul spre muncă. Cam așa se desfășoară o dimineață în care ajung la birou în 4 ore și ceva.

De ce zic de asta acum? Pentru că într-un fel diminețile astea de toamnă/iarnă îmi aduc aminte de acelea. Așa nu-mi place să mă trezesc pe întuneric sau vreme închisă … Imi place somnul. Somnul e bun. Somnul e sanathfd;ldzscf






« Rock ‘n’ Roll   |   Undeva in zare, e acasă. »
« Toamna, în sesiunea de pre-open   |   Avionul de dimineață »

Rock ‘n’ Roll

General — Cristian Bîscă on October 9, 2011 at 3:00 pm

Se spune că un bărbat la maturitate e doar un copil cu ceva mai mulți bani, cu jucării mai scumpe. Nu zic nici nu nici da, cert e că de-a lungul timpului am început să bifez din lucrurile pe care mi le doream foarte mult atunci când eram copil. Căci dacă acum nu e perioada pentru astea, atunci când!?

Ei bine, weekendul acesta am trecut în revistă probabil una dintre cele mai râvnite dintre jucării, chitara electrică. Și de ce nu. Visez mereu cu ochii deschiși atunci când ascult o melodie, că am o chitară în mână și eu sunt cel care cântă (v-am povestit despre asta). De ce să trec prin viață ținând în mână o chitară imaginară, când pot să am “the real thing”. Singurul lucru care m-a împiedicat să fac asta până acum a fost complexul ca e prea greu de învățat și o să stea degeaba intr-un colț al casei. Asta nu s-a schimbat. O am de câteva zile si mi se pare ca nu o să ajung niciodată să o pot manevra precum văd pe unii alții (nici macar cei mai pricepuți dintre ei), însă e ok, o să îmi dau silința și dacă nu reușesc, măcar am o chitară electrică in casă, pot să fac un acord două, pot să generez acel sunet, indiferent cât de haotic ar fi, care îmi da fiori și îmi crește tensiunea, pot să mă simt bine la gândul ca nu e cel din video, sau cel din mp3 care cântă … sunt eu!

edit: primul “strum” invățat, cu schimbare între 2 acorduri (G -> Cadd9). Încep să am speranțe :)inceput, partea neamplificată (era târziu și foloseam căști).

 





« Toamna, în sesiunea de pre-open   |   Avionul de dimineață »
« Sunt atent   |   Rock ‘n’ Roll »

Toamna, în sesiunea de pre-open

General — Cristian Bîscă on October 1, 2011 at 10:15 am

Întotdeauna am fost un fan declarat al fotografiei de peisaj. Probabil din motive de comoditate (Sunt comod. Avea dreptate profesoara mea de limba română din liceu, n-am crezut-o atunci dar îi dau dreptate acum). Mi se pare mai ușor să pozezi un peisaj. Stă nemișcat, poți să-l studiezi cât vrei, in diverse momente ale zilei, poți să alegi când să-l imortalizezi, și poți să faci asta complet nestingherit de nimeni.

Nu-mi dau seama acum dacă am mai spus asta aici, sper că nu mă repet, însă așa, ca să trădez un secret din spatele acestor fotografii, și a fotografiilor mele în general, pot să spun că eu nu sunt și nu am fost vreodată extrem de creativ. Dacă mi s-ar da un subiect și mi s-ar spune să-l fotografiez într-o anumită temă, cel mai probabil nu aș știi ce să fac cu el, imaginile rezultate ar fi praf și în general ar ieși o mare varză. Dacă însă îmi spui du-te într-o anumită zonă și pozează ce vrei tu, probabil m-aș întoarce cu cel puțin câteva cadre bune. Nu știu să caut esteticul, nu știu să-l compun din diverse elemente, nu mă pricep la asta. Știu să observ esteticul, știu să apreciez o imagine atunci când o văd, știu să apăs declanșatorul la momentul potrivit. Am mereu un sâmbure de idee, insă nu e suficient fără un cadru potrivit. Trebuie ca acolo niște factori să fie aliniați pentru ca declanșarea să se producă. În plus, am răbdare, odată capturată o imagine, să mă joc cu ea, să o prelucrez, să observ în ce fel mai multă lumină, mai multă culoare , mai puțin contrast, etc, schimbă imaginea și o face mai bună, mai expresivă. De aceea poate, cu mici excepții, cele mai bune cadre de pe-aici sunt fie peisaje, fie instantanee. Așa e. Fiecare fotograf are amprenta lui, stilul său specific.

Ăsta sunt eu.

notă: primul post cu diacritice, pentru că nu mă lasă lumea în pace. Greu …





« Sunt atent   |   Rock ‘n’ Roll »




© 2006 - 2012 All rights reserved | Cristian Bîscă – bits of photography